Din perlele noastre

Educatoarea: - Cum consumăm fructele?
Alex: - Cu dinţii!


Educatoarea: - Ce este surpriza?
Patricia: - Surpriza este când îţi face cineva ceva frumos.


Educatoarea: - V-am adus astăzi nişte jocuri noi şi interesante: Nu te supăra frate, Comoara lui Piticot...
Sebi: - Doamna, cărţi de şeptică nu ne aduci?

Povestea stropilor de ploaie

- Mama! Unde ai fost până acum? Uite ce tare plouă şi mie mi-e frica! Stai te rog lângă mine.... Spune-mi te rog o poveste...
- Ei.... draga mea, Tania, am fost în oraş, dar m-am întors repede, iar pe drum am aflat o poveste foarte drăguţă...
- Dar cine ţi-a spus povestea? - Pai... mi-au spus-o stropii de ploaie!
- Da? Şi despre ce e vorba în povestea aceea?
- Este vorba tocmai despre povestea stropilor de ploaie...


Se spune că a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti. A fost odată o regina frumoasă cum nu s-a mai văzut. Era regina norilor. Palatul ei era numai din aur şi pietre preţioase şi plutea pe spuma albă şi pufoasă a norilor. Ea avea şi doi copii gemeni o prinţesă ce se numea Luna şi un prinţ, Soarele.
Într-o zi, pentru a serba ziua de naştere a copiilor, Regina norilor a pregătit un bal mare ca în poveşti şi a invitat prinţi şi prinţese, împăraţi şi împărătese, regi şi regine din toate colţurile lumii.
La balul organizat în palatul din Împărăţia Norilor toţi erau îmbrăcaţi în haine din cele mai frumoase şi mai bogate. Luna avea o rochiţă albastră strălucitoare, împodobită cu nestemate. Pe cap avea o diademă din steluţe de diamant. Soarele avea o tunică galbenă cusută cu fir de aur, iar pe cap o coroană numai din pietre preţioase.
Toţi se distrau şi dansau, muzica era îmbietoare... La miezul nopţii, când distracţia era în toi, un zgomot şi un vânt puternic au făcut să se deschidă imensele porţi ale palatului... Cu o falca-n cer şi una în pământ a apărut Vrăjitoarea Nopţii...
- Ce se întâmplă aici? De ce toţi se distrează şi dansează, iar la mine nu se gândeşte nimeni? De ce nu am fost invitată şi eu la bal? Zise ea furioasă îndreptându-se cu paşi repezi si furioşi spre regină.
Regina, păstrându-şi cumpătul îi răspunse:
- Cei cu inima neagră nu au ce căuta în castelul bucuriei... Tu nu vrei decât să faci rău... Eu nu pot să îţi spun decât să te întorci de unde ai venit!
- Cum? Îmi poruncesc să plec? Nu şti că un cuvânt spus de mine poate să transforme totul în praf? Priveşte doar! Şi Vrăjitoarea îşi începu descântecul:
Mă privesc în oglindă şi nu văd nimic,
Un fulg de zăpadă e moale şi mic...
Piciorul meu drept e parcă cel stâng,
O coajă de ceapă în palmă o strâng,
Un fulg de zăpadă e moale şi mic
Priviţi-mă pe mine acum un pic:
Prinţi şi prinţese, regi şi împăraţi
Pe loc în stele vor fi transformaţi!
Şi numai ce Vrăjitoarea a terminat de spus descântecul... toţi invitaţii de la bal s-au transformat în stele ce s-au răspândit pe bolta întunecată a nopţii.
Soarele şi Luna au alergat repede spre mama lor să îi ia în braţe şi să îi protejeze.
- Te rugăm, mama, nu ne lăsa! Nu o lăsă pe vrăjitoare să ne facă ceva rău.
- Staţi liniştiţi, dragii mamei... Voi încerca să vă protejez cât pot eu mai bine!
- Aşa crezi tu! Zise vrăjitoarea. Farmecele mele pot distruge totul. Nu poţi face nimic... şi râzând zgomotos şi înfiorător Vrăjitoarea mai rosti un blestem:
Cum totul în lume s-a născut din scrum
Şi toată lumea va dispărea prin fum
O vrajă arunc acum asupra voastră:
Soarele să îl vezi ziua, să nu intre în casă,
Iar Luna doar noaptea să se arate
Şi niciodată să nu-şi mai întâlnească al ei frate!
Cum a sfârşit şi ultimul cuvânt... Ce credeţi că s-a întâmplat? Soarele a ajuns pe cer, luminează şi încălzeşte pământul, iar Luna îşi arată frumuseţea noaptea. Blestemul s-a adeverit: fraţii mereu se caută unul pe altul, se urmăresc, dar nu reuşesc să se întâlnească decât foarte rar, şi atunci doar pentru câteva momente.
Mama lor, Regina Norilor, trăieşte singură în palatul ei din cer şi îşi plânge copiii. Lacrimile ei se adună într-un izvor, iar din izvor ajung la norii care le trimit pe pământ pentru a-l uda şi a-l îmbogăţi. Fiecare strop când pică de acolo, de sus şopteşte povestea Reginei şi a copiilor ei.
Şi-am încălecat pe o şa... şi v-am spus povestea mea!

Povestea unui stejar

A fost o dată ca niciodată... Aşa încep toate poveştile şi aşa începe şi povestea mea, a Stejarului din marginea oraşului.
Demult, tare demult, într-o toamnă, o veveriţă neastâmpărată şi ghiduşă a pierdut din neatenţie şi grabă o ghindă. Nu s-a mai întors după ea, căci nişte copii zburdalnici şi-au făcut apariţia prin zonă. Aceştia erau Ştefan şi Mircea. Găsind ghinda, lui Ştefan i-a venit o idee:
- Mircea, ce ai zice dacă am ascunde ghinda aceasta ca să nu o mai găsească veveriţa?
- De acord! Hai să facem o groapă în pământ şi să o punem acolo!
Zis şi făcut. Foarte repede cei doi băieţei au pus ghinda în pământ şi apoi şi-au căutat de drum.
În pământul hrănitor şi umed, ghinda a început să se transforme. Mai întâi din miezul său s-au născut două frunzuliţe verzi. Acestea au ieşit din pământ primăvara pentru a se bucura de mângâierea palidă a razelor de soare. Şi văzând cu ochii, cele două frunzuliţe au crescut, s-au dezvoltat pe o tulpină ce devenea din ce în ce mai puternică şi mai falnică.
Stejarul se bucura de atenţia şi iubirea tuturor plantelor şi vieţuitoarelor din jur: crinii îl mângâiau cu mirosul lor îmbietor, narcisele şi zambilele îl încântau prin frumuseţea lor, păsările îl alintau şi îi doineau. Era primul său an de viaţă, prima sa primăvară. A urmat apoi vara cea toridă şi uscată. Stejarul suferea de sete, razele soarelui nu îl mai mângâiau, erau din ce în ce mai puternice şi mai aspre. Florile s-au ofilit, iar păsările parcă nu mai aveau putere să ciripească.
A venit apoi şi toamna. Mare i-a fost tristeţea când s-a văzut fără coroana s-a verde şi vie. Vântul nemilos i-a lăsat crengile goale. Supărarea sa însă a făst de scurtă durată, căci în primăvara următoare coroana a crescut şi mai mare, şi mai bogată.
Natura era pe atunci parcă neatinsă de mâna omului, era sălbatică, oraşul era departe, nici nu se vedea, nici zgomotul său nu ajungea până la Stejar.
Şi au trecut anii peste Stejarul cel falnic. El s-a făcut înalt, cu ramuri puternice, noduroase şi o coroană largă şi bogată. Scoarţa sa a devenit brun-negricioasă, aspră, adânc brăzdată ca faţa arsă de soare a ţăranilor din satele de munte. Era adăpostul a numeroase furnici, gâze şi gândăcei.
În tot acest timp nu doar stejarul a crescut. Şi oraşul s-a dezvoltat, s-a mărit, ajungând să distrugă o parte din pădure. Astăzi vecinii Stejarului nu mai sunt copacii pădurii, ci blocurile gri, parcările cu maşini şi oamenii zgomotoşi.
Strigătele de ajutor ale pădurii, ale copacilor, ale plantelor, florilor şi animalelor nu mai sunt auzite. Zgomotul oraşului le acoperă.
Stejarul este acum foarte trist. Plânsul lui molcom este împărtăşit doar de păsările cerului şi gângăniile pământului. Frumuseţea pădurii a fost cotropită de societatea modernă, nepăsătoare parcă faţă de frumuseţile ei.
L-a umbra lui nu mai vin copiii să joace Ascunsa sau Baba – oarba. Singurii care îl mai vizitează sunt Ştefan şi Mircea. Dar ei nu mai sunt copii. Au feţele la fel de brăzdate de timp ca şi scoarţa stejarului.
Strigătul după ajutor al Stejarului a fost parcă auzit într-o zi de copiii de la grădiniţa din apropiere. Aceste mici lăstare umane, îndrăgostindu-se de umbra Stejarului au hotărât să îl adopte şi astfel să îl îngrijească.
Zilnic ei îl vizitează, îl udă, îl curăţă de uscături, se joacă şi cântă în jurul lui. Parcă a reînviat văzând atâta bucurie în jurul lui. Anii cei mulţi nu îi mai simte atât de grei. Bucuria celor din jur îl face fericit. În fiecare toamnă se bucură când vede că ghindele lui sunt plantate pentru a da viaţă altor stejari, la fel de falnici.
Când vede atâta bucurie în jurul său, Stejarul uită de blocurile gri şi fumul înecăcios al ţevilor de eşapament. El se bucură că poate transforma poluarea în oxigen, că poate oferi o mică distracţie copiilor de grădiniţă.
Stejarul a văzut multe în anii săi de viaţă. A văzut cum s-a transformat oraşul, cum s-a transformat pădurea, cum s-au schimbat oamenii... Speranţa lui şi a întregii omeniri stă în aceşti copii care iubesc natura, învaţă să o preţuiască şi să o păstreze.
Îndemnul lui este de fapt al tuturor copacilor, plantelor şi vieţuitoarelor necuvântătoare:
IUBIŢI NATURA!
PĂSTRAŢI PĂDUREA!
OCROTIŢI ANIMALELE!
PLANTAŢI UN COPAC!
ECONOMISIŢI APA!


P.S. Aceasta nu este doar povestea Stejarului din marginea oraşului. Este povestea tuturor copacilor afectaţi de poluare şi de nepăsarea oamenilor.
Este un îndemn spre dragoste şi iubire faţă de ceea ce ne înconojoară, faţă de mama natură, faţă de noi. Trăim atâta timp cât trăieşte natura. Distrugând-o, ne distrugem pe noi, oamenii, ca specie, căci ea cuprinde cele patru elemente esenţiale ale supravieţuirii noastre: APĂ, AER, FOC, PĂMÂNT.

Pompierii în vizită la noi

Murături asortate

Din morcovi şi gogonele,
Castraveţi şi... alte cele...
Vă spunem ce-am pregătit
Şi ce bine ne-a ieşit.

Din grădină am luat,
Foarte mărunt am tăiat
Legumele arătoase
Şi foarte gustoase.

În borcan le-am aşezat,
Mărar am adăugat,
Boabe de muştar şi zeamă
Cum se pune la pastramă.

Şi borcanul asezonat
Pe tavă l-am aşezat.
Şi-acum aşteptăm
Cât mai curând să-l gustăm.

Spectacolul din cămară

Toamna cea bogată
În cămară-i adunată.
Doi morcovi portocalii
Staude vorbă, sunt hazlii.

Vânăta e măritată
Cu o conopidă pătrată.

Lângă coş, aici colea,
O varză şi-o gogonea
Discută fără încetare.
Care-i mai gustoasă, oare?

La spectacol mai iau parte:
Usturoiul şi-un ardei iute,
Ceapa cea cu miide fuste,
Fasolea cu păstăi înguste.

Castraveţi, cartofi, ardei
Stau în coş tot câte trei.
Vor să fie pregătiţi
Pentru când vor fi găţiţi.

Gânduri de toamnă

“Inscrisa este frunza in datina caderii Colindul verii calde cu-ncetul s-a sfarsit In codrul de-aur suna un fosnet intetit Si de pe ramuri stele se risipesc puzderii” Ma coplesete o bucurie vioaie de fiecare data cand imi fac intrarea in clasa. Anul acesta ca un miracol,doamnele au schimbat culoarea sufletului in nuante de anotimp portocaliu. Vantul dezmierdat de soare ,se alinta caldut printer jaluzele vesele fumegand de frunze multicolore. Deschid fereastra si simt cum ne invadeaza aerul tamaios ,respirand in miresme odihnitoare,iar lucrurile pe care le ating copii par trecute prin fumul suavelor basme. Se pare ca Arhanghelul Toamnei ,izgonit din slavi,nu mai pluteste mohorat si singur:s-a oprit o clipa deasupra clasei noastra boltindu-si tot mai senin ,largile aripi de cer. Oare cati ingeri vegheaza acum somnul de fapte bune al strengarilor nostrii,si cate fructe dulci,gustoase,struguri brumarii,legume vitaminoase si ….ploi cu nuci,apar in visele lor? • Cred in potentialul nelimitat al fiecaru copil ,fetita sau baiat. • Cred in imaginatia ,in puritatea,in sperantele si in idealurile care salasluiesc in inima de copil. • Cred in frumusetea naturii,artei,a cartilor si aprieteniei. • Cred in stisfactia datoriei implinite. • Cred in micile bucurii ale vietii de zi cu zi.

Iubim copacii

Traim atat timp cat traieste natura –este un adevar simplu de care depinde viata omeneasca ,dar oamenii in graba lor nu au timp sa reflecteze asupra lui si de multe ori privesc indiferenti la problemele mediului.
Prescolarii ,care au varsta inocentei neatinsa de poluarea acestei lumi sunt foarte sensibili la tot ceea ce –i inconjoara.
Ei stiu deja ca natura are nevoie de prieteni pentru a putea fi protejata ,ocrotita .Nu mai surprinde pe nimeni ca in gradinite se desfasoara activitati de protectia mediului iar la intrarea in clasa sunt afisate “legile micului ecologist”.
Ziua de 21 septembrie 2007 a constituit un eveniment extraordinar pentru copiii din gradinita noastra.
“ENO Ziua Plantarii de copaci 2007” ne-a adus bucuria de a participa alaturi de alti copii de pe glob la o actiune educativa interesanta. Plantarea copacilor este pentru noi un simbol. In primul rand ne reaminteste de natura si importanta protectiei mediului, iar in al doilea rand este un simbol al cooperarii internationale.
Am plantat : un bradut micut si dragut ,un pui de nuc, doi corcodusi,un mar si un cires. Copiii au fost tare bucurosi dar si tare galagiosi. Ne-au mai sosit apoi inca trei brazi si un prun, sa ne fie gandul bun.
Pomisorii i-am plantat, i-am udat,le-am cantat si langa “copacii pacii”ne-am fotografiat.


“-Ati grezut ca am glumit? Nu, astazi chiar am muncit.
Dragii nostrii copacei
Vom avea grija de ei
Ca sa creasca maricei.
Si pentru ca ne-a placut activitatea , va promitem noi ce-i mici ca vom fi din nou aici, sa plantam si sa-nvatam cum natura s-o pastram.
Cu grija si curiozitate , prescolarii din grupa mare A , urmaresc dezvoltarea plantelor si a copaceilor saditi de ei.
Ne-am simtit importanti la acest eveniment care a devenit deja un succes si ne mandrim cu diploma primita din Finlanda.
Fiecare copil a primit si un “certificat de adoptie” prin care si-a ales copacul cu nume frumos de care va avea grija. O alta zi importanta a fost ziua de 21 martie cand studentii de la de la Silvicultura impreuna cu copiii au sadit in curtea gardinitei mai multi pui de castani (Luna Padurii in judetul nostru).
In cadrul proiectului educational “Prietenii Padurii”desfasurat in parteneriat cu alte gradinite i-am avut ca invitati pe ecologistii de la Agentia Regionala pentru Protectia Mediului .Intalnirea a fost benefica pentru prescolarii care au vizionat cu atentie toate materialele prezentate , au invatat despre varietatea vietii pe Pamant si mediul inconjurator. Au ascultat povestiri interesante ,au urmarit filmuletele :”Flopi si apa”,”Flopi si aerul”,au dialogat cu ecologistii iar la sfarsit au primit daruri simbolice de culoare verde.
Poezia saptamanii a fost intitulata :
“Padurile”

Sta copac langa copac
Frunza langa frunza canta
Ursuleti se iau la tranta
Veverite tumbe fac

Fermecat astept sa treaca
Cerbii la izvor sa bea
Va cutreier in vacante
Dragi paduri din tara mea

Am invatzat ca si padurea
Isi are rosturile ei
Ca s-o pastram cat mai curata
Sa ne devina-un obicei
…..si povestirea “Buturuga batrana” i-a impresionat pe copii in mod placut.
Ce au mai aflat:
• ca avem peste 150000 de arbori in oras
• spatiile verzi vor fi extinse si se va realiza o perdea forestiera la marginea orasului pe 50 hectare.
• o solutie inedita –parcarile ecologice ,300 de noi locuri de parcare”verzi “si 780 de arbori vor reduce poluarea si caldura de la sol ,in spatiile care se afla intre blocuri.

Legumele hazlii

A început o nouă săptămână... Suntem din nou la grădiniţă. Învăţăm şi ne distrăm!
Astăzi am aflat informaţii noi despre legume:
- cum arată (aspect exterior, structură şi părţi componente, culoare, gust miros )
- cum se consumă (în stare proaspătă şi în conserve)
- unde cresc
- importanţa lor (sunt hrănitoare şi gustoase, au multevitamine).

Ştiaţi că:

• Atunci când consumăm legume, noi mâncăm de fapt diferite părţi ale acestor plante:

- frunzele de la salată,
- rădăcina de la morcov,
- tuberculii de la cartof,
- bulbul de la ceapă şi usturoi,
- florile de la conopidă,
- seminţele de la mazăre şi fasole.

• Legumele crude conţin mai multe vitamine decât cele fierte.
  

Zile plăcute

După o perioadă ploioasă şi friguroasă, soarele şi-a reintrat în drepturi. Ne bucurăm şi noi, Prichindeii, de ultimele sale raze din această toamnă. Curtea, îmbrăcată parcă în culori ruginii, ne primeşte cu voioşie.
Astăzi am alergat şi ne-am jucat pe covorul moale de frunze moarte. Le-am urmărit cum se desprind de pe ramuri, cum plutesc în vânt şi se aşează pe pământ. Povestea lor este fascinantă.
În înaltul cerului am urmărit păsările. Se adunau în stoluri pentru călătoria cea lungă.
Vom încerca să nu pierdem nici un eveniment al toamnei.
Vă aşteptăm lângă noi să ne bucurăm de tot ceea ce ne înconjoară!

Am învăţat o poezie

Toamna
de Octavian Goga


Val de bruma argintie
Mi-a impodobit gradina
Firelor de lamiita
Li se usca radacina.


Peste crestet de dumbrava
Norii suri isi poarta plumbul.
Cu podoaba zdrentuita
Tremura pe cimp porumbul.


Si cum de la miazanoapte
Vine vintul fara mila,
De pe virful surii noastre
Smulge-n zbor cite-o sindrila.


De vifornita pagina
Se-ndoiesc nucii, batrinii,
Plinge-un pui de ciociriie
Sus pe cumpana fintinii.
........................................

Despre toamnă

Frunza de Emil Gârleanu

Lui Cristinel

S-a desfăcut din mugur, într-o dimineaţă caldă a începutului de primăvară. Cea dintâi rază de soare s-a împletit pe dânsa ca o sârmă de aur, făcând-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua întâi i s-a părut scurtă, şi apropierea nopţii o mâhni. Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se zgribulească, să se vâre între celelalte şi să aştepte, aţipind, până a doua zi, venirea soarelui.

Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăpânitorul lumii până sus, pe cer! Raza se coborî din nou, şi toată ziua, încălzită, frunza se scăldă în albastrul văzduhului.

În scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate, mai sus decât celelalte, tocmai în vârf. De deasupra îi cădea lumina, dedesubt se ridica, până la ea, mireasma crinilor albi, singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor.

Un ciripit străin o miră. Şi cea dintâi rândunică, venită de departe, tăia albastrul ca o săgeată, înconjură copacul de câteva ori cu strigăte de bucurie, apoi se aşeză pe streaşina casei, cântând mereu...

Dar într-o dimineaţă raza de soare nu mai veni. Cerul rămase acoperit de nori. Cea dintâi picătură de ploaie o izbi rece, greoaie. Câteva zile a plouat. Nici rândunele nu se mai vedeau. Dar mirosul crinilor, seara, se împrăştia puternic, umed: o ameţea.

După zilele acestea, lipsite de scânteiere, soarele răsări într-o dimineaţă înfocat, vărsând parcă flăcări, încălzind totul în câteva clipe. Raza o fripse. În după-amiaza zilei acesteia, o păsărică cu pene verzi şi galbene, un scatiu, veni, moleşit de căldură, de se furişă sub dânsa, la umbră, la adăpost. Şi frunza se bucură, acoperi cum putu mai bine păsărica; iar aceasta ciripi, întâi înăbuşită, din guşă, apoi mai prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cântec.

Şi în fiecare zi pasărea venea să se ascundă de căldura cotropitoare, în fiecare zi frunza o ferea, şi seara cântecul se împrăştia vesel.

Cât n-ar fi dat acuma frunza pe o picătură de ploaie! Dar norii fugeau goniţi de vânturile din înălţimi; cerul de sticlă, înflăcărat, uscase totul. Crinii nu mai miroseau; când şi când, rozeta, care îşi scutura seminţa coaptă, împrăştia mireasma ei în zorii unora din dimineţi. Prea multă lumină, prea multă căldură.

Nopţile senine, cu crai nou, cerul spuzit de stele o fermecau. Ar fi vrut să fie veşnic noapte...

Pasărea venea mereu, câteodată şi noaptea rămânea acolo, aţipind, cu căpuşorul sub aripă.

Şi trecu mult până ce, odată, vântul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele şi parcă înroşeau şi pământul. Frunza îşi simţi puterile slăbite; cu greu putea să ţie piept vântului, care o clătina în toate părţile; câteva tovarăşe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe.

Pasărea îi venea mai rar, nu mai cânta, şi asta o mâhnea cumplit.

Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte, de pe acelaşi copac, parcă se îngălbeniseră şi mai repede. Începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, foşnetul cobitor al tovarăşelor ce o părăseau, strecurându-se uşor, ca o şoaptă, ca o rugăciune, aşternându-se jos, într-un lăvicer, pe deasupra căruia vântul alerga grăbit.

De dimineaţă până seara, şi noaptea, frunzele cădeau întruna. Unele mai repezi, altele mai domoale, legănându-se în aer ca o aripă de fluture, aninându-se de ramuri ca cerând ajutor; numai într-un târziu, dându-se învinse, cădeau, îngropându-se între celelalte.

Într-o dimineaţă se sperie. În tot copacul rămăsese numai ea! Ramurile goale se loveau unele de altele, tremurând ca de frig. Deasupra, cerul cu nori greoi ca de bumbac; în largul lui, stoluri întregi de păsări plecau în şir; atunci băgă de seamă că şi cuiburile rândunelelor rămăseseră goale.

Un fior o străbătu şi se gândi la pasărea care nu o văzuse de câteva zile. În clipele acestea, când parcă se cutremura la gândul că poate şi dânsa va trebui să se desprindă, să moară, ca şi celelalte, vederea prietenei pe care o adăpostise atâta i-ar fi fost de ajutor.

Şi pasărea parcă auzi chemarea tovarăşei de altădată; veni, dar se opri puţin, pe o altă ramură, ca şi când n-ar fi cunoscut locul obişnuit în care cântase; apoi îşi luă zborul şi, în trecerea grăbită, fără să întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripii frunza care, de-abia mai ţinându-se, căzu la rândul ei.

Şi lăvicerul de jos nu se mai îngroşă, din ce fusese, cu această, cea din urmă, moartă.

Toamna şi-a făcut simţită prezenţa şi la noi în clasă

Să ne prezentăm

Bună,
Suntem Prichindeii din grupa Pregătitoare A de la Grădiniţa PP nr. 20 din Timişoara. Cu ajutorul educatoarelor noastre, Ana Dobroica şi Florica Miu, vă vom arăta cum ne distrăm şi ce învăţăm la grădiniţă.